De ce a face totul pentru ceilalți nu creează apropiere?
Răspunzi repede la mesaje, sari să ajuți, îți lași treburile pe pauză. Nu pentru că îți cere cineva explicit asta, ci pentru că așa speri că vei conta mai mult.
Și… totuși apropierea pe care o aștepți nu vine. Uneori e chiar pe dos: parcă ești și mai ușor trecut(ă) cu vederea.
E normal să speri că oferind, la rândul tău vei primi timp, apropiere, bunăvoință sau grijă mai mult decât până acum. Multă lume speră la asta și acționează astfel. Și asta pentru că încă există așteptarea ca viața să fie dreaptă și să primim ce merităm.
În realitate, lucrurile nu funcționează așa.
Când ajuți doar tu necondiționat, în mod repetat, deși lași proiectele tale pe pauză, stabilești, de fapt, o listă de priorități în relație. Tu oferi, celălalt primește. Se creează un obicei. Și nu doar atât. Se schimbă și modul în care te percepi. Ajungi chiar să crezi că nu ai valoare de vreme ce doar tu depui efort. Mai mult, ca un făcut, parcă nici celălalt nu prea apreciază ce faci tu. Și te întrebi unde ai greșit sau ce e în neregulă cu tine. Astfel, se creează un cerc vicios în care tu ajungi în „pierdere”.
Ajută să te întrebi cum ai ajuns aici. Răspunsurile sunt variate: ai avut un model important în viața ta care așa a gestionat situațiile complicate. Sau așa ai învățat că e consumul cel mai mic de energie sau de timp de a rezolva. Iar câteodată acesta a fost singurul mod de a te ține în siguranță. Și, da, merge, dar doar pe termen foarte scurt. Pe termen lung, acumulezi frustrări sau neputință și multă tristețe. Ajungi chiar să nu mai știi ce nevoi ai căci te pierzi în satisfacerea nevoilor altora. Misiune care a devenit prioritară.
Cum ar fi să faci o pauză și să nu îți satisfaci impulsul de a acționa, fie că e vorba de a răspunde, de a ajuta sau de a explica? Care ar fi costurile pentru tine? Dar beneficiile?
Poate că te și înspăimântă perspectiva asta. În primul rând, în tine s-ar produce un dezechilibru. După care, poate, ar exista consecințe și în exterior: reproșuri că „nu mai ești ca înainte”, frustrări, atitudini îmbufnate sau poate tristețe. Dar, cu timpul, când te gândești și la nevoile tale, crești respectul de sine și calitatea relațiilor. Asta se întâmplă pentru că ceilalți (cei care rămân în relație) îți vor cere permisiunea sau părerea. Se întâmplă pentru că se schimbă poziția ta: din „accesibil(ă)” în „respectabil(ă)”.
Cei care te-au tratat astfel, nu au făcut-o din rea-intenție automat. Ci, de cele mai multe ori (dar nu numai), dintr-un automatism al dinamicii învățate. Dacă schimbi modul de a acționa, captezi atenția. Lucrurile, însă, nu trebuie grăbite, ci adresate treptat.
Începe cu autoobservare și întreabă-te: „cum mă comport în relație cu ceilalți?”. Uită-te cu curiozitate la ce loc ocupă nevoile tale în relațiile din care faci parte. Și, poate cea mai importantă întrebare: ce ai dori să obții dacă acționezi în maniera în care ai făcut-o până acum?
Strategiile se pot îmbunătăți cu schimbarea perspectivei. Stai cu tine, acordă-ți timp și gândește-te: cine ești tu și ce loc vrei să ocupi în relații? Nu ești mic(ă). Ești important(ă), iar nevoile tale contează. Este necesar să identifici nevoi reale, sănătoase.
Și vreau să îți mai spun că nu merge nimic forțat. Totul este să creezi pași mici, pe care să îi poți susține și să producă niște schimbări mici, stabile pe termen lung. Iar aceste schimbări, pentru a deveni stabile, se cer observate și considerate victorii esențiale în parcursul tău.
Poate că e momentul să nu mai faci totul singur(ă).
